Realitatea Media

Dar în această problemă Leon Casso, la sfârşitul lucrării sale deja menţionată de atâtea ori, se arată de altă părere. "Nu era mai bine, la finalul cărţii sale despre ministrul lui Nicolae al II-lea, să ţinem mai mult la acest "petec" care ne aminteşte şi astăzi de măreţele fapte de arme ale oştirii ruseşti? Nu era mai bine să iubim această imagine, care este tot ce rămâne din visul oriental şi din gândurile neterminate?". Atingem aici adevăratul fond al problemei. În concepţia lui Alexandru I, ca şi în cea a şefilor U.R.S.S., sub îndrumarea lui Gorchakov sau a lui Casso, şi de asemenea şi a lui Molotov, Basarabia n-a fost niciodată altceva decât un mijloc, nicidecum un scop. Încă din 1812 politica rusească ţintea mult mai departe; ea nu se oprea la Prut decât pentru că aşa o obligau circumstanţele şi acest lucru se întâmpla în ciuda ei. Politica rusească nu şi-a modificat obiectivele asupra acestui lucru: a arătat-o foarte bine în iarna din 1940-1941, când armatele ei ameninţau în fiecare clipă să treacă graniţa Basarabiei pentru a-şi adjudeca în întregime cursul inferior al Dunării şi pentru a stabili astfel o legătură directă cu statele slave din Balcani. Argumentul securităţii, invocat astăzi de diplomaţia sovietică este în ceea ce priveşte România la fel de logic ca necesitatea de a proteja elefantul împotriva şoricelului. Ofensiva românească în această direcţie n-a fost şi nu va fi niciodată mai mult de un contraatac, doar pentru a rezista încă puţin presiunii constante de ameninţare şi de distrugere exercitată de stepă asupra ţărilor cu o veche civilizaţie, cele care au constituit Europa şi tot ceea ce ea reprezintă pentru progresul umanităţii.

Ne permitem să amintim aici, pentru a sfârşi, ceea ce spunea în 1934, istoricul Gheorghe Brătianu la discuţia care urma restabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S.; "Când ne aducem aminte că U.R.S.S. au pretenţia de a fi renunţat la orice tendinţă imperialistă, aşa cum a afirmat domnul Litvinov într-un discurs recent, mă aflu investit cu puterea de a observa că această politică generoasă, care afirmă credinţa în pace şi în abandonarea imperialismului vechii Rusii, este aplicată cu două excepţii, totuşi: una dintre ele este în ceea ce priveşte Caucazul, unde Sovietele au stopat dezvoltarea statelor naţionale, cu scopul de a-şi menţine dominaţia asupra regiunii cu bogate zăcăminte petrolifere dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, iar cealaltă excepţie de la politica tolerantă este reprezentată de atitudinea faţă de Basarabia. În legătură cu situaţia acestei provincii ei continuă să păstreze şi să exprime rezerve faţă de statutul acesteia, pomenind periodic că au revendicări teritoriale. În orice caz, pentru toată lumea, Basarabia înseamnă Dunărea..., acesta este motivul pentru care problema basarabeană nu constituie o chestiune de interes local, specific românesc, ci de interes european.

În acelaşi mod în care Olanda îndeplineşte o funcţie de supraveghere strategică, de garantare a securităţii, asupra gurilor de vărsare ale Rinului, şi România are de îndeplinit o misiune strategică la gurile Dunării. A recunoaşte într-o manieră explicită dreptul nostru asupra acestei provincii reprezintă, în concluzie, nu numai garanţia salvării unor interese generale europene, dar această recunoaştere constituie un criteriu esenţial al sincerităţii afirmaţiei în care Uniunea Sovietică afirmă că a renunţat la manifestarea tendinţelor imperialiste, afirmaţie pe care diplomaţii acestui stat o repetă cu un ton declamator de atât de multe ori".

Se putea citi într-o revistă sovietică că "ocuparea prin forţă armată a Basarabiei (este vorba de reîntoarcerea acestei provincii la teritoriul patriei-mamă petrecută prin voinţa poporului) reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenţiei străine anti-sovietice". Aici se face o aluzie la politica franceză şi britanică, care îi susţinea pe Denikin şi pe Kolceak, în momentul în care aceste mari puteri se pregăteau să recunoască suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Este o dovadă mult mai convingătoare de logică şi ar fi conform realităţii să definim conceptul respectiv prin următoarea definiţie: "ocuparea - de către ruşi - prin forţă armată a Basarabiei reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenţiei ruseşti". Iar România nu reprezintă nici în vremurile din 1940, cum n-a fost nici în vremurile trecute, decât un drum de trecere pentru împlinirea altor scopuri, care trebuie atinse prin expansiunea cu mult dincolo de limitele teritoriului românesc, până la marginile Europei Centrale şi la litoralul Mării Mediterane. Ar trebui ca înţelegerea acestei înspăimântătoare intenţii expansioniste să fie completă în minţile celor care vor avea sarcina să hotărască, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, soarta statelor şi a naţiunilor! Ar trebui ca nimeni să nu uite, după atâtea experienţe şi încercări din partea istoriei adunate una după alta de-a lungul vremii, că ura şi nedreptatea poartă întotdeauna ascunse în interiorul lor propria condamnare, şi că unica salvare este crearea condiţiilor pentru fondarea unei păci sigure şi durabile, prin cercetarea obiectivă a realităţii", ne spune acelaşi istoric brătienist, luându-l ca un exemplu în scurtul nostru periplu de istorie şi drepturi naţionale ale românilor dintre Prut şi Nistru.

Nu a fost să fie aşa! Pacea din 1947 a fost strâmbă" pentru România, în ceea ce priveşte dreptul asupra Basarabiei!