La 16 ianuarie 1921, Cicerin se adresează lui Take Ionescu, ministrul de externe român, insistând ca la convorbirile româno-ruse să participe cu drepturi egale şi Ucraina.
Într-o notă din 15 februarie 1921, acelaşi Cicerin acuză că Basarabia a devenit o bază de atac împotriva Ucrainei şi că militarii din trupele lui Petliura au trecut Nistrul, din Basarabia, pricinuind pagube. Guvernul român respinge asemenea acuzaţii, ca zvonuri fanteziste. Take Ionescu răspunde la 18 februarie 1921 că frontiera ucraineană nu a fost violată, linia răsăriteană a României este bine păzită, iar la Braşov, la peste 200 km de Nistru, sunt dezarmaţi şi internaţi un grup de militari din trupele lui Wranghel.
La 27 martie 1924 se deschide la Viena o conferinţă între delegaţii U.R.S.S. şi României, patronată de ministrul de externe al Austriei, Gruenberger. Scopul politic pe care l-a urmărit guvernul român era de a stabili relaţii de prietenie sincere cu toţi vecinii, inclusiv cu U.R.S.S.
După cum se ştie, de la formarea U.R.S.S. (30 decembrie 1922), Moscova preluase toate atribuţiile, inclusiv ale Ucrainei. La 28 martie 1924 şeful delegaţiei sovietice, Krestinski, se dezlănţuise împotriva ţării noastre, afirmând că Basarabia nu a aparţinut niciodată României. Ea s-a aflat "sub puterea Turciei", iar Rusia a eliberat-o şi a încorporat-o în urma unui război victorios (1806-1812), iar "în ceea ce priveşte statul român, el s-a format zeci de ani mai târziu".
Nu discutăm aici pseudoargumentele sovietice, ci faptul că Rusia şi Ucraina nu făceau nici o referire la Bucovina, nu emiteau nici o pretenţie, deşi această provincie se unise cu statul român la sfârşitul lunii noiembrie 1918.
Guvernul român este nevoit să întrerupă convorbirile şi în scopul asigurării statului, la 26 martie 1926 încheie un tratat de garanţie cu Polonia, la 10 iunie 1926 un tratata de prietenie cu Franţa, iar la 17 septembrie 1926 un tratat de prietenie şi colaborare cu Italia.
Iată cum caracterizează vol. Vii (din cele 10 ale Istoriei Ucrainei, editată de Academia de Ştiinţe de la Kiev, în 1984) desăvârşirea unităţii naţionale române: "În 1918, România burghezo-moşierească a ocupat Bucovina de Nord şi Basarabia. Ocupanţii au instaurat un regim de teroare şi înrobire colonială. Bucovina de Nord a devenit ca şi late teritorii pentru ocupanţi, sursă ieftină de materii prime şi forţă de muncă".
Pe parcurs, adică numai în perioada 1922-1929, au fost închise în Bucovina 85 de întreprinderi şi ateliere. De altfel, o situaţie identică au avut şi regiunile din Basarabia - ca Hotin, Akerman, Ismail.
Concomitent, Ucraina Subcarpatică a fost ocupată de Cehoslovacia, iar în urma arbitrajului de la Viena (2 noiembrie 1938), în zona oraşelor Ujgorod, Mucacevo şi Beregovo au intrat hortyştii.
În 1953 Stalin murise, dar limbajul de lemn ("academic") folosit de istoricii sovietici contemporani ai lui Leonid Brejnev, ca şi "argumentele" au rămas aceleaşi!
Să revenim la nişte statistici, care - prin definiţie - reflectă sintetic, obiectiv, o stare de fapt.
În 1919 apărarea la Berna (Elveţia) o lucrare a doctorului Myron Korduba, în care se preciza că mai fusese publicată, în ucraineană, în 1918 şi care conţinea date valabile pentru anul 1917. După autor, frontiera Ucrainei etnografice cuprindea Ucraina propriu-zisă, Crimeea, nordul şi sudul Basarabiei, Bucovina, Ucraina ungurească (Maramureş), Galiţia Volînia etc.
Amintim că această carte a apărut în 1919, când în Ucraina se dădeau lupte între naţionalişti şi bolşevici. Războiul civil era în floare în fostul Imperiu ţarist, iar Ungaria era - în parte - controlată de bandele lui Bela Kun; cu polonezii se dădeau ciocniri sângeroase, care vor degenera în război.
La Versailles, învingătorii se pregăteau să traseze graniţele Europei, iar preşedintele S.U.A., Wilson, lansase "principiul naţionalităţilor".
În România era stabilitate: Basarabia şi Bucovina se reuniseră cu ţara, iar trupele noastre fuseseră solicitate să intre în Ungaria, ca să stabilizeze situaţia.
Înţelegem contextul apariţiei acestei cărţi, dar nici chiar aşa!
Pentru o concluzie generală, ne vom opri la părerea cunoscutului istoric britanic G.M. Trevelyan, tradus şi în România, care afirmă pe bună dreptate că "în general trasarea frontierelor europene nu a fost rău făcută la Versailles. Europa nouă era alcătuită dintr-un număr de state ce se sprijineau pe adevăratul principiu al naţionalităţilor. Într-adevăr, statele care au devenit moştenitoarele Austro-Ungariei se formaseră prin vrerea propriilor lor populaţii, drept rezultat al ultimei etape a războiului, chiar mai înainte ca oamenii de stat să se întrunească la Versailles spre a confirma schimbarea".
| < Anterior | Următor > |
|---|
