Realitatea Media

Prezenţa României alături de ţările mici şi mijlocii, ca membră fondatoare a Societăţii Naţiunilor (1919), relevă mutaţiile petrecute în lume şi, în special, în Europa.

Dacă la congresele de la Viena (1815), Paris (1856), Berlin (1878), marile puteri reprezentau factotum, iar delegaţii celorlalte state aşteptau umili în anticameră pentru a-şi prezenta memoriile, situaţia se prezenta acum diferenţiat, iar în 1913, la pacea de la Bucureşti, România a fost vioara întâi.

Deci, problemele sunt clare. În 1775 Austria a smuls Moldovei partea sa nordică, denumită ulterior Bucovina sau Moldova austriacă, iar în 1919 aceeaşi Austrie, învinsă pe câmpul de luptă, cedează României - moştenitoarea de drept a acestor teritorii - pământul luat.

Dar peste două decenii lucrurile vor evolua altfel. Să nu ne pripim, să le tratăm cronologic.

După votarea Constituţiei din 1923, Bucovina s-a integrat aproape total în viaţa economică, socială, administrativă şi politică a României, deşi şi-a păstrat în 1932 ministrul său în guvernul de la Bucureşti. Miniştrii respectivi erau, de obicei, figuri marcante ale mediului românesc bucovinean. Aceştia au fost: Ion Nistor (în mai multe rânduri), Ion Stîrcea, D. Popovici şi Teofil Sauciuc-Săveanu. Acesta din urmă, în anul 1947 a fost înlocuit cu Dionisie Pippidi, filolog ca pregătire, apoi Sauciuc-Săveanu a fost întemniţat - ca şi Ion Nistor de altfel.

Biserica Bucovinei şi-a păstrat mitropolia de la Cernăuţi, având în subordine şi episcopia Hotinului. Până în 1924 a funcţionat vechiul mitropolit ce servise sub habsburgi, Vladimir Repta, care căzuse în dizgraţie încă din 1924, deoarece oficiase un Te-Deum în cinstea ţarului, în decembrie 1914, din porunca guvernatorului rus Evreikov. În 1924 a fost ales mitropolit Nectarie Cotlarciuc, care fusese episcopul Ismailului; acesta a păstorit până în 1935. În această perioadă a fost soluţionată chestiunea Fondului bisericesc al Bucovinei, în interesul clerului. În 1935 a fost ales mitropolit Visarion Puiu, care la 11 mai 1940 şi-a prezentat demisia, iar cu două săptămâni înainte de răpirea Bucovinei de Nord, la 13 iunie 1940, a fost ales mitropolit Tit Smedrea.

Recensământul celor cinci judeţe ale Bucovinei (1930 - n.n.) ne-a furnizat următoarele date: români 379.691 (41,01%) urmaţi de ucraineni (ruteni, huţani) 236.130 (27,7%), pe locul al treilea situându-se evreii: 92.492 (10,81%) - aşezaţi cu precădere în mediul urban; germanii, foştii stăpânitori până la 1918, se situau pe locul al patrulea totalizând 75.533 (8,8%) urmaţi de polonezi, unguri, ruşi, armeni, cehi, slovaci, ţigani etc.

Cernăuţiul fiind un oraş cosmopolit - moştenire lăsată de habsburgi - aici se ciocneau diferite interese. Pentru relevanţă, să apelăm la unele materiale de arhivă. Astfel, în 1928, când "Amicii Poloniei" aplaudau la Teatrul Naţional din localitate conferinţa profesorului universitar filolog Nandriş, un grup de ucraineni au încercat să provoace scandal, concomitent spărgând geamurile Consulatului polonez. La rândul lor, slovacii din Poiana Micului, judeţul Câmpulung Moldovenesc, se plâng că preoţimea şi învăţătorul se străduiesc să-i polonizeze, afirmând într-un memoriu că polonezii fac propagandă ostilă guvernului român.

Cernăuţiul devenise şi un puternic centru cultural românesc, mai ales prin activitatea Universităţii, care funcţiona cu patru facultăţi: Drept şi ştiinţe de stat, Litere şi filosofie, Ştiinţe, Teologie, Conservator de muzică şi artă dramatică. Universitatea fusese încadrată cu elemente tinere, dar capabile, româneşti - doar patru profesori austrieci consimţiseră să-şi continue activitatea didactică la noua universitate.

"Am avut privilegiul - mărturiseşte Vladimir Trebici - de a fi fost student în istorie şi filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1933-1938( într-o perioadă în care Alma Mater Cernoviciensis era ilustrată de mari profesori, intraţi definitiv în Panteonul istoriografiei româneşti. Cursul de istoria românilor era predat de profesorul Ion I. Nistor (1876-1962), rector al Universităţii, cel de istoria antică - de profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), cel de istorie universală - de profesorul Romul Cândea, cu doctoratul la Universitatea din Leipzig, la profesorul Karl Lamprecht, acelaşi în faţa căruia susţinuse doctoratul, cu ani mai înainte, însuşi N. Iorga; cursul de bizantologie era ţinut de profesorul Vasile Grecu (1885-1972), docent de istoria românilor; pentru Istoria Bucovinei preda profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952), curs continuat - după pensionare - de profesorul I.D. Ştefănescu (1886-1981).

Nu l-am avut profesor la Universitate pe N. Iorga (1871-1940), dar el era profesorul nostru, al tuturor, Profesorul profesorilor noştri care, fără nici o excepţie, era iubit şi respectat de toţi. Bucovinenii aveau motive speciale să-l iubească şi să-l respecte pe marele Iorga. Nu el scrisese pagini inspirate despre Bucovina încă înainte de Marea Unire? O cunoştea bine, o iubea cu acel patriotism înflăcărat care îi era atât de propriu. De copil ştiam că marele istoric a fost preşedinte al Adunării Deputaţilor când, în memoriala şedinţă din 25 decembrie 1919, au fost prezentate de către transilvăneanul Ştefan Cicio Pop, basarabeanul Ion Inculeţ şi bucovineanul Ion I. Nistor, proiectele de legi pentru ratificarea Unirii! De altfel, în 1920, ilustrul savant N. Iorga a fost proclamat "Doctor honoris causa" al Universităţii românizate din Cernăuţi (...) În primăvara anului 1935, cu prilejul unei conferinţe ţinute de N. Iorga la Cernăuţi, la îndemnul profesorului nostru Ion I. Nistor l-am invitat pe N. Iorga să ne însoţească la o excursie documentară la mănăstirea Putna. A răspuns cu dragoste şi iată-ne, într-un "tren special", un grup de 170 de studenţi călătorind spre Putna.

O lecţie neuitată ne-a ţinut marele cărturar în incinta mănăstirii! Cu înfăţişarea sa falnică, cu barba pe care o răsfira vântul, ne arăta el de unde a tras slăvitul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt cu arcul, pentru a stabili locul altarului. Ne-a vorbit de Daniil Sihastrul, ne-a evocat Congresul studenţesc al întregii Dacii, din 1871, ai căror inspiratori şi organizatori au fost Mihai Eminescu şi Ion Slavici. Ne-a spus, cu talentul său inegalabil, multe alte fapte de seamă. Nu care ne amintea de profeţii vechiului Testament. Ne fascinau ochii lui, mâinile sale, cu gesturi largi şi expresive care aveau darul de a reclădi istoria neamului românesc. Nu l-am uitat, cum nu l-au uitat nici colegii mei care au avut fericirea de a-l vedea şi a-l asculta pe ilustrul cărturar N. Iorga (...)