Realitatea Media

"Cerul fluid" este cel mai recent volum semnat Mihai Niculiţă. Autorul, absolvent al Facultăţii de Construcţii şi Arhitectură din cadrul Universităţii Tehnice "Gh. Asachi" din Iaşi, s-a specializeazat în conservarea patrimoniului arhitectural printr-un masterat. Ulterior a obţinut şi titlul de doctor în acest domeniu, cu teza "Reabilitarea construcţiilor de patrimoniu, folosind sisteme de beton".

Rigoarea tehnicii este dublată, în personalitatea lui Mihai Niculiţă, de o dimensiune poetică, acesta scriind "o poezie intens confesivă, o poezie a dorului de casa părintească, de copilărie, de mireasma vegetalului montan; o poezie a privirii, a lumii naturale, învăluite în nostalgii, ca să devină taină", după cum precizează criticul literar Cristian Livescu în postfaţa volumului lansat săptămâna trecută la Biblioteca "G.T.Kirileanu".

Reporter: Aş dori să începem dialogul nostru pornind de la vremea şi locul naşterii dumneavoastră.

Mihai Niculiţă: De acord. Sunt născut la 8 noiembrie 1951, la mijlocul secolului trecut, în pădure, la Borca...

Reporter: La Sabasa, patru ani mai târziu, s-a născut poetul Aurel Dumitraşcu. Aţi fost prieteni?

Mihai Niculiţă: Am fost vecini şi buni prieteni. Am copilărit împreună. Grigore Vieru spunea că cerneala poeziei este lacrimă şi, pe acest criteriu, el îi împărţea pe poeţi în poeţi cu lacrimă şi cei fără de lacrimă. Aurel, cu siguranţă, a fost printre cei cu lacrimă. A fost un poet care nu a fost apreciat la justa lui valoare. El a purtat o corespondenţă cu mari personalităţi ale literaturii din vremea sa. Nu existau mailuri, nu era internet, aşa că el coresponda prin scrisori. Cât despre mine, eu m-am născut şi am crescut pe malul Bistriţei, iar viaţa mi-a fost precum apa râului. Când mai limpede, când mai zbuciumată... Şi viaţa-mi trece precum trec apele Bistriţei, repede.

Reporter: Este locul naşterii dumneavoastră unul binecuvântat pentru arta poetică?

Mihai Niculiţă: Eu aş spune că este predestinat. Volumul abia lansat începe, aşa a vrut editorul, cu poemul "Capătul lumii". Ce să spun? Duc cu mine satul peste tot pe unde umblu. Cum să vă explic? E greu de exprimat în cuvinte... Din cei şaizeci de ani pe care-i împlinesc anul acesta, primii douăzeci i-am trăit acolo sus, în pădure. Iar ceilalţi patruzeci în oraş. Sunt tributar acelui spaţiu. Acolo mi se întoarce mereu gândul.

Reporter: Plecând de la acest suflet de poet, cum de aţi ajuns să faceţi studii şi o întreagă carieră, de profil tehnic?

Mihai Niculiţă: E tot predestinare. Sunt la a patra generaţie de zidari pietrari. Străbunicul meu de pe linie maternă, Sebastiano Pesamosca (care se trăgea din nordul Italiei, de lângă Udine), a fost adus de Anghel Saligny la podul de la Cernavodă, pod care are o mare structură de piatră. Apoi, bunicul a fost zidar pietrar, tata zidar. Iar eu, în fiecare vacanţă, mergeam pe şantier.

Şi de pe linie paternă...Cei din partea tatei au fost lemnari. Aşa s-a făcut că de la o vârstă fragedă n-am văzut în faţa ochilor decât construcţii şi meseriaşi.

Reporter: Dumneavoastră înşivă aţi devenit un meseriaş în adevaratul sens al cuvântului. Sunteţi, după studii şi experienţa acumulată în câteva decenii, acreditat, atestat, recunoscut în restaurări de monumente şi clădiri istorice.

Mihai Niculiţă: M-am străduit. Am studiat ani de zile. Am căutat prin bibliotecile de specialitate. Lucru destul de dificil, pentru că domeniul restaurării structurale este văduvit, literatura de specialitate este foarte săracă.

Reporter: Introduceţi-mă, vă rog, în atmosfera muncii unui restaurator.

Mihai Niculiţă: Voi lua exemplul unei biserici. După ce constructorul îşi termină muncă la o biserica, urmează pictorii. Cei care continuă şi desăvârşesc practic munca începută de constructor. Ambii, şi constructorul şi pictorul, sunt doar nişte restauratori. Tot acest efort comun este un tot unitar. Care construieşte, care ridică. Cu siguranţă, deloc întâmplător, unul dintre principiile restaurării definite în Carta de la Geneva este "prima dată să nu strici".. În sensul acesta, oricâtă ambiţie, oricâte cunoştinţe are un restaurator, el trebuie să se supună monumentului. Şi nu invers. Niciodată! Monumentul este cel care-ţi spune ce şi unde trebuie să intervii. Iar intervenţiile mele trebuie să fie minime. Cu astfel de intervenţii rezultatele trebuie să fie maxime.

Reporter: Din punctul de vedere al specialistului, cum vedeţi actualul proces de restaurare al centrului istoric al oraşului.

Mihai Niculiţă: Părerea mea este una subiectivă. Restaurarea adevărată are şi o componentă metafizică. Asta pentru că tot am vorbit de suflet. Mai este şi problema programelor europene. Ele sunt destul de stricte. Trebuie să te încadrezi într-un termen, într-un cost. Iar de aici, nu întotdeauna rezultă şi lucrări de calitate. Restaurarea este o chestiune de răbdare, în acest proces trebuie implicaţi oameni profesionişti. Care să respecte anumite etape, anumite principii.

Reporter: Viaţa dumneavoastră a început liric, asta dacă mă gândesc la locurile de pe Valea Muntelui, la oamenii de acolo, apoi aţi intrat în lumea urbană şi, pe plan profesional, în lumea tehnicii, pentru ca acum, la aproape şaizeci de ani, să vă reîntoarceţi la poezie. Şi la locurile natale. Aţi debutat în 2009, iar acum aţi lansat un nou volum...

Mihai Niculiţă: Da, aşa cum am mai spus, am purtat satul meu mereu cu mine. Faptul că acum a fost să pun gândurile mele pe hârtie este pentru că eu scriu greu. Este o meteahnă de politehnist. Poezie se scrie greu...

Nu se vede după versurile din volumul de faţă...Ele, versurile se pot citi uşor, dar se scriu greu. Eu nu scriu o poezie de cenaclu. N-am frecventat niciodată vreun cenaclu. Eu am evoluat, atâta câtă artă poate fi în poezia mea, am evoluat în afara lumii literare. Şi asta, pentru un profesionist al scrisului, se vede. N-am scris pentru glorie literară. Şi nici pentru a trăi din literatură. Doar Adrian Marino a putut-o face. La mine nu e cazul. La mine, ingineria m-a ajutat să câştig o pâine, iar poezia m-a ajutat să trăiesc. M-am întrebat şi eu, ca şi atâţia alţii înaintea mea, ce este, în definitiv, literatura, arta asta care-i "muşcă" pe unii atât de grav, de nu se lecuiesc niciodată? Am găsit şi un răspuns, unul personal: literatura este o contemplare estetică a realităţii. Spunea cândva Octavian Paler că "în vreme de secetă cumplită, cine să ne vestească norii? Poeţii, ei îşi asumă acest risc". Până la urmă, materialul cu care operează poezia, ca să revin la titlul meu, este un fluid. Acel fluid sunt norii, care n-au nici o formă şi nici o consistenţă. Mai mult ne ascund adevărul decât ni-l relevează.