"Un spectacol suplu, relativ ieftin, cu un decor minimal, încât să poată fi transportat şi jucat oriunde fără mari cheltuieli. Asta ne va trebui de aici încolo, câtă vreme sediul TT-ului va sta închis..." Este declaraţia pe care mi-a făcut-o directorul Liviu Timuş cu câteva zile înainte de ultima premieră, în timpul repetiţiilor. Într-adevăr, aş adăuga, ideea acestui spectacol s-a născut sub presiunea "împachetării" şi cu nostalgia despărţirii temporare de locul în care artiştii se obişnuiseră să-şi consume existenţa şi să-şi dăruiască talentul.
Ceea ce nu înseamnă rabat de la calitate, dimpotrivă: ambiţia de a realiza performanţa în orice condiţii stimulează inventivitatea.
Cu o piesă scrisă de un actor (Sorin Oros), spectacolul conceput de un alt actor (Tudor Tăbăcaru îşi asumă şi regia, şi scenografia, şi adaptarea textului, şi muzica) nu putea să fie decât unul dedicat actorilor, în favoarea actorilor. Adică, spre deosebire de ceea ce presupun că ar fi urmărit un regizor profesionist (obţinerea de efecte maxime prin angajarea tuturor mijloacelor scenice, poate la paritate cu interpretarea, poate nu), Tudor Tăbăcaru a mizat exclusiv pe potenţialul actoricesc.
Este o şansă corect receptată de colegii săi, care-şi valorifică din plin temperamentul şi experienţa în câteva roluri bine definite: ţiganul Bebe (Dragoş Ionescu), moldoveanul Valeriu (Victor Giurescu), ungurul Csabi (Cezar Antal), actorul Mircea (Matei Rotaru). Acest grup de ucigaşi de femei (închişi într-o puşcărie cu un decor abia schiţat: câteva cuburi în formă de zaruri, conţinând tot ceea ce-i este permis unui deţinut; o masă cu dosare, o pereche de cătuşe şi un scaun; un şir de gratii care separă cele două planuri ale scenei), plus directorul închisorii (Daniel Beşleagă), intră într-o relaţie pervers-ciudată cu scriitoarea Maria (Eliza Man), care vine să facă o carte despre ei, încercând să descifreze mobilul crimelor pe care le-au comis. Din amestecul argoului şi calamburului cu poezia, al poveştilor personale cu glumele mai mult sau mai puţin sărate, al ironiei existenţiale cu momentele de tensiune sau de suspans, al "tezelor" despre sex cu pulsiunile frustrărilor individuale, al convenţiilor vieţii "de afară" cu adevărul vieţii "din lăuntru" etc. rezultă o comedie neagră care reuşeşte să surprindă şi să prindă spectatorul pentru o oră şi jumătate.
În rest, spectacolul "Eu te iubesc, eu te omor" poate fi discutat oricum, şi din punct de vedere moral, şi psihanalitic, chiar şi politic (pură coincidenţă: în preajma premierei de la TT, un consilier al Preşedinţiei, sociolog de profesie, tocmai declara că toate revoluţiile care au fost şi vor mai fi s-ar datora acumulărilor de frustrări sexuale!). Dar, peste toate, importantă rămâne valoarea artistică impusă de actorii TT-ului.
| < Anterior | Următor > |
|---|
