"Ştiam că la maestrul Botgros îi plăcea un cântec"; "Am cumpărat o plantă care este panaceu universal; "Cunosc oameni de o proastă (sau de bună) calitate"; "Eu, pe străinii ăştia, cât câştigă de pe urma românilor, aş lua pielea de pe ei"; "M-am săturat de sălături".
Toate aceste enunţuri au fost auzite de mine pe stradă sau la televiziune, de la vorbitori care erau, probabil, cu un nivel de pregătire peste medie. Ei se înţelegeau perfect, dar formularea corectă a enunţurilor de mai sus este alta: "Ştiam că maestrului Botgros îi place un cântec"; Am cumpărat o plantă care este panaceu"; "Cunosc oameni fără (sau de) calitate"; "Eu aş lua pielea de pe străinii ăştia, întrucât câştigă de pe urma românilor"; "M-am săturat de salate".
În primul enunţ, incorectă este folosirea prepoziţiei la, specifică acuzativului. Aceasta se poate folosi şi la dativ numai în construcţii de tipul "Dau apă la cai" sau "Dau de mâncare la câine".
În al doilea enunţ, structura panaceu universal constituie un pleonasm, pentru că termenul panaceu înseamnă medicament despre care se credea odinioară că vindecă "o boală", iar precizarea universal este inutilă.
În al treilea enunţ, asocierea cuvântului calitate cu adjectivele proastă sau bună este, de asemenea, nerecomandabilă, fiindcă cel dintâi termen înseamnă "însuşirea de a fi bun".
Al patrulea enunţ intră în categoria anacolutului, adică a unei construcţii logico-sintactice confuze.
În sfârşit, în al cincilea enunţ, forma corectă, de plural, a substantivului comun salată este salate, iar genitiv-dativul singular al acestuia este salatei (nu salăţii ori sălăţii).
Ca orice altă limbă evoluată, româna nu este un instrument foarte simplu de comunicare. Mai mult decât o modalitate de exprimare, limba română rămâne un fapt de cultură, de sensibilitate, de legătură cu un întreg trecut. De aceea, limba română trebuie apărată şi folosită cum se cuvine, cu respectarea normelor, a regulilor specifice ei.
Nu este locul nimerit să reamintim că, înainte de a avea un stat, poporul român a avut o limbă, care îl definea, îl particulariza între celelalte seminţii ale lumii. Limba română ne-a unit spiritual, anticipând şi asigurând unirea noastră politică şi recunoaşterea originii romane.
A vorbi şi a scrie româneşte nu înseamnă numai a te "exprima" în această limbă, înseamnă şi de a te împărtăşi dintr-un bun spiritual de preţ. Fiecare dintre vorbitorii români are obligaţii faţă de limba română, în care au scris Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga, Sorescu, Păunescu, mari spirite ale unui neam care nu a trecut grăbit şi degeaba prin istorie.
Expresia sigură a simţirii şi culturii fiecăruia dintre noi, româna curată, îngrijită, corectă trebuie să fie valabilă şi scrisă nu doar în momente solemne, în aule academice, în conferinţe savante, ci în toate împrejurările vieţii zilnice, în sălile de clasă, în amfiteatre, pe uliţă sau pe scara blocului, în tren, în tramvai, în piaţă şi pe stadioane.
Năzuinţa de a apăra limba română de stricăciuni este tot mai palidă. Nu ştiu dacă, în domeniul limbii, se poate acţiona prin măsuri injuste,dar ştiu că evoluţia ei este supusă unor legi proprii, care trebuie cunoscute şi respectate.
| < Anterior | Următor > |
|---|
