Realitatea Media

Dar să analizăm voluminoasa lucrare de sinteză, apărută în 10 volume, la Kiev, în perioada 1981-1986, sub redacţia lui I. Kondufor şi P. Sohan. Interesant că acestei masive lucrări îi lipseşte istoriografia problemei. Dar să trecem peste acest detaliu. Aflăm că Cnezatul Halici se învecinează la est cu Cnezatul Kievelean, la nord-est cu Volînia, iar în sud, pe cursul superior al Nistrului şi Prutului. Din secolul al XII-lea vor fi cuprinse şi teritoriile din zona Nistru-Dunăre (vol. I, p. 404) şi principatul Bîrladului, cu oraşele: Bîrlad, Belgorod (Cetatea Albă), Cerne, Iaşi, Suceava, Siret. Aici îşi aveau sediul "posadnicii" lui Vasile Rostislavici, apoi Vladimir Monomahul. Ca vecini, spre apus aveau Polonia şi Ucraina. Graniţa era pe Carpaţi, între ruşi şi unguri. Hărţile anexate nu arată clar cui aparţinea Bucovina, atunci. Această istorie are drept scop să justifice graniţele fixate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Ucraina sovietică deţinea nordul (Hotinul) şi sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad, Chilia, Cetatea Albă), nordul Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi - luate de la România - , teritorii din Polonia răsăriteană şi Rusia Subcarpatică care, între anii 1918 şi 1939, aparţinuse statului cehoslovac. Prestigioasa revistă de cultură istorică "Patrimoniu" care apare la Chişinău din 1990, în nr. 4 (1991) reia integral un studiu al istoricului Alexandru Boldur, publicat în "Arheologia Moldovei" (an XII, 1988), intitulat Teritoriul Moldovei faţă de principatele Kiev şi Halici, din care rezumăm:

Expediţiile cneazului Sviatoslav al Kievului (957-972) împotriva Bizanţului nu înseamnă stăpânire efectivă la Dunăre, în timp ce ţara sa era asediată de pecenegi. Aceştia de fapt l-au şi ucis în 973.

Referitor la garnizoane, la şefi care să controleze "posadnicii" în secolul al XII-lea, la Dunăre, Cronica lui Ipatiev consemnează că în 1116 au avut loc trei expediţii în cinci luni, care s-au terminat cu un eşec total. Cronica lui Lavrentiev relatează numai prima expediţie şi nu pomeneşte nimic de posadnici. Acelaşi lucru au sesizat chiar istoricii lor, M.V. Levcenko şi S.M. Sseredonin.

Potrivit cronicilor ruse din secolele XI-XIII, hotarul la vest era râul Sloci, iar în sud, râul Ros - afluenţi ai Niprului. Substituirea Niprului cu Dunărea era o reminiscenţă a secolelor VI-VII, când slavii au ajuns şi au trecut acest mare fluviu.

În problema aflării teritoriului Moldovei sub dominaţia Principatului Halici, Boldur conchide: "Prinţul Ivan Rostilav, care ar fi administrat şi teritoriile bucovinene şi moldave (Hotin, Bârlad, Chilia, Cetatea Albă, Galaţi), se aliase cu cumanii, era un aventurier, îşi părăsise cnezatul; el fuge apoi la Salonic, unde a şi fost otrăvit, în 1162".

În legătură cu izvorul Cântec despre oastea lui Igor (sfârşitul secolului al XII-lea), N. Karamzin l-a interpretat, existând hotarele haliciene până la gurile Siretului şi Prutului. Istoriografiei ucrainene i-a convenit acest lucru şi l-a acceptat.

Totuşi, au fost istorici - ca V.B. Antonovici (1885) - care au susţinut hotarul până la Nistru, iar M. Hruşevski (1905), fixează graniţa sudică pe râul Uşiţa - afluent stâng al Niprului - şi pe cursul superior al Prutului. S.M. Seredinov (1916) fixează hotarul sudic la oraşele Uşiţa, Mikulin, Kolomeea, iar D.A. Rassovski susţine că la Dunăre erau cumanii, cărora românii le recunoşteau stăpânirea.

În 1909, apare Atlasul istoriei ruseşti, întocmit de N.N. Tornau pentru uzul şcolilor din Imperiu, şi unde Harta nr. 4 (perioada 1054-1240) trasează hotarul Haliciului până la cursul superior al Prutului şi Siretului - aşa cum apare la V. Antonovici, M. Hruşevski, S. Seredinov.

În 1932, fostul ministru de externe rus, P. Miliukov, împreună cu Ch. Segnobos şi L. Eisenmann, în Istoria Rusiei, editată la Paris, amintesc de cumani ca stăpânire în Moldova, în acea perioadă. Deci, conchide Alexandru Boldur, "suntem îndreptăţiţi să afirmăm că părerile cu privire la existenţa unei dominaţii kievlene şi haliciene asupra teritoriului Moldovei, în secolele X, XI, XII, sunt neîntemeiatei.

Şi diaspora ucraineană a preluat acest punct de vedere cum se reflectă şi în monumentala lucrare a istoricului canadian Orest Subtelny. De origine ucraineană, cu doctoratul susţinut la Harvard (S.U.A.), în lucrarea Ukraine A history, apărută în 1986 la Toronto, tratează Bucovina ca teritoriu ce istoriceşte le aparţine, dar unde elita rurală era formată din români. Pentru anul 1861 dă cifra aproximativă de 300.000 ucraineni, adică 40% din totalul populaţiei, concentrată mai ales în nord, urmaţi de români - 34%, evrei - 13%, germani - 8% şi alte minorităţi - 5%.

Respectăm drepturile rutenilor din Bucovina, dar faţă de aceste "argumente" - ale unei stăpâniri ipotetice, efemere - opunem stăpânirea unui principat românesc, închegat cu instituţii solide, care nu numai că rezistase eroic otomanilor, polonezilor şi ungurilor, dar obţinuse şi o serie de victorii pe câmpul de luptă. Patru sute şaisprezece ani de stabilitate statală a Moldovei de Sus şi o populaţie majoritară românească (în 1775) ne îndreptăţesc să afirmăm că, istoriceşte, Bucovina aparţinea României.

Iată un izvor cât se poate de concludent, în sprijinul tezelor româneşti: Diploma împărătească a lui Francisc Iosif din 9 decembrie 1862, adresată în limbile germană, română şi ucraineană populaţiei Bucovinei, din care cităm: "Ca parte din Dacia veche, ţara aceasta, Bucovina, se numără sub stăpânirea domnilor Moldovei la aşa-numita "Ţară de Jos", mai târziu, se numia "Plonina" şi pe urmă "Bucovina", după pădurea de fagi dintre Cernăuţi şi Vijniţa (...) Sub eroul Ştefan cel Mare, la un măreţ renume, pe care o dovedesc şi astăzi numeroasele biserici şi mănăstiri ca Putna, Volovăţ, Rădăuţi, Suceava, Solca, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna, Prisaca şi altele mai multe". Împăratul, după ce face acest istoric documentat al întâietăţii româneşti, adresându-se întregii populaţii, cu multiple referiri şi la populaţiile germană şi ucraineană, scoase în evidenţă - era şi firesc din punctul de vedere al Casei de Habsburg - binefacerile stăpânirii austriece. "Din momentul acela în care Bucovina, prin Tratatul din 7 mai 1775, împreunată cu Coroana Noastră, ţara începu a mai răsufla sub binecuvântările unei ocârmuiri blânde", ne spune Dr. Aurel Moraru în Bucovina (1774-1914) din 1915. Ce putem să mai spunem: istoria în slujba stăpânului!

În acest scurt periplu privind istoriografia naţională şi străină referitoare la Bucovina, nu putem să încheiem fără a menţiona că în procesul actual de deschidere şi democratizare forţele latente ale moldovenilor s-au desfăşurat vulcanic, în pofida celor 50 de ani de asuprire imperială şi deznaţionalizare. Reintroducerea limbii române şi a alfabetului latin, ca şi crearea de mecanisme politice, economice, sociale, culturale care să garanteze un nivel de viaţă acceptabil, civilizat, cât şi întreţinerea de contacte cu România au dus la o regăsire naţională.

Luna august 1991, după cum se ştie, a accelerat procesul de prăbuşire a Imperiului sovietic, facilitând astfel basarabenilor să proclame la 27 august 1991 independenţa deplină a Republicii Moldova.

Şi românii bucovineni îşi manifestă activitatea, strâng rândurile cu fraţii din România şi cu basarabenii, îşi cer cu fermitate recunoaşterea drepturilor naţionale. Secole de-a rândul românii au trăit în armonie cu ucrainenii pe binecuvântatul pământ al Bucovinei. Din păcate, actualii guvernanţi de la Kiev uită acest lucru.