Deteriorarea relaţiilor franco-ruse întârzie punerea în practică a planului, iar Rusia se grăbeşte să încheie o pace cu Imperiul otoman, la Bucureşti, în mai 1812, prin care partea de răsărit a Moldovei dintre Prut şi Nistru este anexată de Rusia cu acordul Porţii. Ruşii au extins numele de Basarabia - valabil colţului de sud-est - întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, deosebind-o astfel de Moldova.
Caracterul tratatului dintre Rusia şi Turcia, din 16 mai 1812 de la Bucureşti, este următorul: Poarta otomană a cedat teritoriul ce nu-i aparţinea, asupra cărora nu avea nici un drept, ci doar obligaţia de a le apăra, conform tratatelor de vasalitate suzeranitate (capitulaţii) ce o lega de Principate. Din acest motiv, pe plan juridic internaţional, anexiunea din 1812 a fost (şi este) nulă şi neavenită de la bun început.
Intrarea în război a ţării noastre alături de Antanta, în 1916, cu obiectivul clar definit în convenţiile politică şi militară din august 1916 - eliberarea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii româneşti aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei - nu a însemnat câtuşi de puţin abandonarea Basarabiei, ci eşalonarea priorităţilor în funcţie de împrejurările internaţionale existente. Prăbuşirea ţarismului, în urma revoluţiei din februarie 1917, din Rusia a schimbat datele problemei: autodeterminarea naţională a popoarelor ţinute în robia rusească a devenit un fenomen caracteristic pe teritoriul vechiului imperiu. În aceste condiţii, lupta naţională în Basarabia se conturează şi se exprimă în proclamarea autonomiei (2 decembrie 1917), a independenţei (24 ianuarie 1918) şi apoi a hotărârii în mod democratic a Unirii cu România la 27 Martie 1918. Astfel Basarabia a fost prima provincie românească revenită în matca statului român. Concomitent, în Bucovina şi Transilvania lupta naţională se intensifică, se acutizează şi la 28 Noiembrie 1918 la Cernăuţi se proclamă Unirea cu România a Bucovinei. Ultima verigă ce mai lipsea, Transilvania, s-a reintegrat Ţării-mame la 1 Decembrie 1918, constituindu-se astfel, România Mare.
După mai bine de un an, Conferinţa Păcii de la Paris a confirmat valabilitatea actelor Unirii românilor şi le-a consacrat pe plan juridic internaţional prin Tratatele de pace de la Saint-Germain (cu Austria), de la Trianon (cu Ungaria) şi de la Paris (pentru Basarabia). Frontiera de vest a României a fost reconfirmată peste ani, prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 care a declarat nul Dictatul de la Viena din august 1940. Cât priveşte frontiera răsăriteană, tranzacţiile sovieto-germane din 23 august 1939, urmate de raptul teritorial săvârşit de U.R.S.S. în iunie 1940, au fost întărite prin tranzacţiile din anii războiului între U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. Vechii aliaţi ai României, care în 1918-1920 proclamau principiul naţionalităţilor, ca element determinant în statuarea noii ordini teritoriale şi politice, au acceptat ca ultimatum-ul sovietic adresat României în iunie 1940 să fie considerat acord, ceea ce a "justificat" menţinerea Basarabiei şi a nordului Bucovinei sub stăpânirea sovietică, situaţie legiferată în Tratatul de pace cu România din februarie 1947.
Efervescenţa din acei ani istorici - 1917 şi 1918 - a antrenat pe acelaşi front şi pe acelaşi ideal, Unirea, toate categoriile şi clasele sociale, de orientări politice diverse, ca niciodată în îndelungata lor istorie, românii s-au integrat în totalitate, "de la vlădică până la opincă", în interior, în afara graniţelor ţării - din Siberia până la America - pe frontul războiului, în spatele frontului, în cabinetele diplomatice, în lupta pentru Unire. Generaţia Unirii din 1918 a însemnat ardeleni luptând pentru Basarabia, bucovineni, ardeleni, basarabeni laolaltă în armata română, germano-fili colaborând cu antanto-fili pentru salvarea fiinţei statului român, în momente de cumpănă, militari de carieră, luând decizii politice, oameni de ştiinţă făcând diplomaţie şi politică!
Generaţia Unirii n-a mai fost urmată de o alta, ea a rămas o icoană a sufletului românesc peste ani.
| < Anterior | Următor > |
|---|
