Realitatea Media

Situat în partea dreaptă a Prutului, la nord-vestul actualului judeţ Botoşani, ţinutul Herţa face parte din aria largă de etnogeneză a românilor.

Această zonă este împânzită de o salbă de cetăţui româneşti din secolele IX-XI, cea mai importantă fiind în satul Fundu-Herţei, rămas pe teritoriul României după anul 1940, la numai un kilometru de mama graniţă. Pe baza a numeroase argumente, îndeosebi arheologice, unii istorici susţin că în veacurile respective această cetăţuie este centrul unei formaţiuni politice prestatale româneşti - cnezat sau voievodat. Din secolul al XIV-lea şi până în anul 1859, ţinutul Herţa constituie continuu o parte din Ţara Moldovei. În sud se află vestiţii Codri ai Herţei, centrul haiduciei moldoveneşti, pe care domnul şi învăţatul Dimitrie Cantemir îi amintea în Descrierea Moldovei alături de Codrii Tigheciului şi ai Cotnarilor. Din punct de vedere administrativ, până în anul 1775 aşezarea Herţa şi satele din jur sunt incluse în ţinutul Cernăuţi, amintit pentru prima dată într-un document din 1476, iunie 1.

Aşa cum se ştie, între 1768 şi 1774 războiul ruso-turc consfinţeşte victoria Rusiei. În 1772 se face prima împărţire a Poloniei între Austria, Prusia şi Rusia, Austriei revenindu-i Galiţia. Dar la sfârşitul războiului amintit, Imperiul Austriei pretinde un teritoriu din nord-vestul Moldovei, care să-i asigure, chipurile, o legătură directă între Transilvania, dobândită prin pacea de la Carlowitz (1699) şi recent anexata Galiţie. Aşa se face că în anul 1775, prin vicleşug şi corupţie, Imperiul habsburgic anexează ţinuturile Suceava şi Câmpulung precum şi cea mai mare parte a ţinutului Cernăuţi, din care Moldovei nu-i mai rămâne decât Ocolul Târgului - o subdiviziune teritorială, care cuprinde aproape 30 de sate. Teritoriul românesc astfel răpit este numit după câţiva ani Bucovina, adică "Ţara pădurilor de fagi". Raptul acesta teritorial sfidează orice normă de drept internaţional, ştiut fiindcă, potrivit vechilor capitulaţii, Imperiul otoman nu avea voie să cedeze părţi din teritoriul care nu îi aparţinea de jure. În acelaşi an 1775 Ocolul Târgului este ridicat la rangul de ţinut cu numele de Herţa. Între cele 21 de ţinuturi moldoveneşti, Herţa - cel mai mic - este singurul neîmpărţit în ocoale. După 37 de ani, în 1812, când Rusia ţaristă anexează Basarabia, Ţara Moldovei mai are doar 16 ţinuturi, între care şi Herţa. Aşadar, este bine să subliniem că Herţa nu este parte nici a Bucovinei stăpânită de Viena timp de 143 de ani (1775-1918) şi nici a Basarabiei anexate de Imperiul ţarist timp de 106 ani (1812-1918). Revenind la situaţia de după 1812, amintim că la începutul epocii regulamentare, mai exact în anul 1835, domnul Mihail Sturdza - urmărind cum se spunea atunci, "rătundirea ţinuturilor" - desfiinţează trei dintre ele: Hârlău, Cârligătura şi Herţa. Cel din urmă, unindu-se cu ţinutul vecin, Dorohoi, devine unul dintre ocoalele acestuia.

Şi cum - după mărturia cronicarului - nasc şi la Moldova oameni, este bine să amintim că pe acest "picior de plai" românesc se nasc oameni de seamă ai culturii noastre: cărturarul Gheorghe Asachi (1788- 1869), întemeietorul şcolii naţionale în Moldova, al teatrului şi primului ziar, poetul Gheorghe Sion (1822-1892), autorul nemuritoarei poezii "Limba Românească", marele filolog Vasile Bogrea (profesor la "Petru Rareş"), pictorul Arthur Verona etc.

Prin cunoscuta reformă administrativă teritorială din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ţinuturile Moldovei devin judeţe, iar ocoalele plăşi. Ocolul Herţa devine plasa Herţa din judeţul Dorohoi. Vin însă cumplite vremi, urgisite prin tratatul sovieto-german din 23 august 1939 şi prin ultimatum: în ziua de 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică cere, sub ameninţarea forţei, ca România să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord. Din nou se cuvine să subliniem că ţinutul Herţa, format din târguşorul Herţa şi din nouă comune locuite numai de români, nu apare menţionat în acest ultimatum.

Totuşi, armata roşie ocupă şi Herţa, în ziua de 28 iunie 1940. Dar cum să pleci din vatra care ţi-a aparţinut dintotdeauna? Este vremea jertfei. Când ostaşii sovietici încearcă să depăşească linia trasă pe hartă şi să treacă spre Dorohoi, ostaşii români se opun, fără succes.

Peste un an, Herţa revine la patria-mamă (este vara lui 1941), familiile despărţite se reîntregesc. După nici trei ani însă (suntem în primăvara lui 1944), războiul pârjoleşte din nou Herţa, refugiaţii se ascund în păduri crezând că năpasta va trece sau se băjenesc lăsându-şi casele şi agoniseala. În zilele noastre, din târgul şi satele de odinioară, România mai are doar Fundu-Herţei, Oroftiana de Sus şi Oroftiana de Jos (în nord-vestul judeţului Botoşani). Aşadar doar trei sate. Dincolo de graniţă, în ciuda politicii de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe, vedem că peste aproape şapte decenii românii herţeni, asemenea celor basarabeni şi bucovineni, nu şi-au uitat nici limba strămoşească, nici datinile şi obiceiurile, şi nici originea daco-romană. Căci Herţa a fost şi este vatră de dăinuire şi speranţă! Se aude în Ucraina? Şi la Kiev?