Realitatea Media

Pe aceeaşi linie s-a situat şi delegaţia României la negocierile preliminare semnării Tratatului de Pace, deşi la plecarea sa spre Paris, în ziua de 11 august, şeful delegaţiei, Gheorghe Tătărescu, declara: "Plecăm pentru a apăra interesele României la Conferinţa de Pace. O vom face cu cuviinţă, dar şi cu hotărâre. Nădăjduim că vom fi izbânditori" . Cât priveşte maniera de prezentare a observaţiilor şi a amendamentelor, delegaţia română s-a orientat numai asupra articolelor şi a acelor părţi din articolele Proiectului Tratatului de Pace. care nu se aflau sub incidenţa raporturilor româno-sovietice. În expunerea din 16 decembrie 1946, Ion Christu explica decizia de a se evita orice manifestare care ar fi putut fi interpretată ca o reclamaţie privind modul de aplicare a armistiţiului, apreciind că delegaţia sovietică se arăta foarte dispusă să ne sprijine în tot compartimentul politic şi teritorial şi să reexamineze situaţia economică a României în urma aplicării Convenţiei de Armistiţiu, ţinându-se seama de posibilităţi.

Această atitudine a guvernului de la Bucureşti a fost şi rezultatul presiunilor şi ameninţărilor practicate de Kremlin la adresa României prin unele "iniţiative" luate de "conducerea de partid şi de stat" de la Chişinău. Semnificativ în acest sens este faptul că la l9 iunie 1946, F. Brovko, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, a semnat documentul "Cu privire la reuniunea întregului popor moldovenesc într-un stat sovietic moldovenesc unitar", prin care se propunea "să se pună în faţa C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S., a guvernului Sovietic Unional şi a tovarăşului Stalin, problema reunirii poporului moldovenesc şi pământurilor sale străvechi într-un stat moldovenesc unitar, eliberându-l de sub jugul boierilor şi capitaliştilor români". În concepţia sovieticilor, "statul moldovenesc unitar" trebuia să cuprindă "Moldova de peste Prut cu judeţele Covurlui, Tecuci, Putna, Bacău, Tutova, Fălciu, Vaslui, Roman, Neamţ, Iaşi, Baia, Botoşani, Dorohoi, cu o populaţie totală de aproape 2,5 milioane de locuitori, toată Bucovina cu judeţele Suceava, Câmpulung, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi cu o populaţie de 853.009 locuitori, judeţele Maramureş şi Năsăud din Transilvania de nord cu o populaţie de 305.706 locuitori care constituia leagănul populaţiei moldoveneşti" .

Readucerea în atenţia cercurilor politice de la Chişinău a ideii de dezmembrare a statului român, lansată de Stalin încă din anul 1943, în momentul finalizării documentelor Tratatului de Pace nu urmărea impunerea unor noi răşluiri din teritoriul naţional, ci stoparea oricărei iniţiative a delegaţiei române la Conferinţa de Pace, vis-a-vis de problema teritoriilor anexate în vara anului 1940. Înţelegerile dintre Marile Puteri, privind aranjamentele teritoriale şi sfera de influenţă în Europa, erau deja încheiate. Tratatul de Pace de la Paris (1947) a dat expresie juridică şi consacrare internaţională celor convenite anterior.

Paralel cu delegaţia oficială română, la Conferinţa de Pace de la Paris şi-au desfăşurat activitatea şi o seamă de personalităţi de prim rang, precum Grigore Gafencu, V.V. Tilea, A. Cretzeanu. S-a constituit chiar şi o delegaţie, în frunte cu Grigore Gafencu şi V.V. Tilea, care a avut un intens schimb de opinii cu alte delegaţii, mai puţin cu cele din Uniunea Sovietică şi ţările din sfera sa de influenţă şi a redactat mai multe documente oficiale pe care le-a prezentat Conferinţei de Pace. Astfel, documentul intitulat "Observaţiuni asupra Tratatului de Pace cu România", înmânat Consiliului miniştrilor de externe ai S.U.A., Franţei, Marii Britanii, Uniunii Sovietice şi Chinei, la 7 octombrie 1946, după ce făcea un aspru rechizitoriu asupra modului cum a fost tratată România în documentele Conferinţei de Pace, arăta că Basarabia, nordul Bucovinei şi teritoriul Herţa au fost anexate de Uniunea Sovietică prin acordul secret dintre Hitler şi Stalin. În document se aprecia: "Această împărţeală, deopotrivă contrară stipulaţiilor vechilor tratate de pace şi Pactului Societăţii Naţiunilor, cât şi principiilor care urmau să fie puse în valoare prin Charta Atlanticului, situa România - mai înainte ca ea să fie antrenată în război - printre victime şi nu în corpul celor vinovaţi" .

Aceeaşi idee era reluată şi în documentul "România în faţa Conferinţei de Pace", în care se remarca faptul că "ultimatumul evacuării imediate a Basarabiei a constituit nu numai un act de voinţă în privinţa realităţilor etnice şi istorice, ci şi de agresiune care a modificat relaţiile paşnice, existente între România şi Rusia". În consecinţă, acel ultimatum nu putea fi invocat ca bază pentru acceptarea încorporării în componenţa U.R.S.S. a teritoriilor anexate în vara anului 1940. Anterior memoriului se arăta marilor puteri învingătoare că "ar fi o greşeală grosolană de a trage alte deducţii din faptul că până în această zi problema nu a fost ridicată în faţa Conferinţei de Pace, căci frontierele nu pot fi produsele accidentale ale unei victorii sau ale unei înfrângeri. Adevăratul scop este de a delimita specificul naţional a două entităţi diferite".