Nu vorbim de politică, nu vorbim de fotbal (prea se pricepe toată lumea la astea)! Conversăm de dragul conversaţiei, pornind de la subiectele propuse de voi. Aştept scrisorile voastre în fiecare zi, scrisori în care să-mi povestiţi despre ce vreţi voi, apoi discutăm despre subiect şi o să cerem şi câteva păreri. (CELE MAI FRUMUŞELE LE ŞI PREMIEM!)
Din televizor un tânăr ţipă la mine: "Vrei să vezi ceva extrem?". Apoi zboară cu avionul deasupra Antarcticii, sare cu paraşuta, îşi dă hainele jos şi se aruncă în apa îngheţată. Şi tot nu e suficient de extrem. Cu toate că e doar în chiloţi reuşeşte să scoată un pachet de gumă de mestecat (de unde doar Botezatu ar putea spune) şi urlă că mestecând guma respectivă simţi ce înseamnă să fii extrem cu adevărat.
Câteva minute mai târziu, doi inşi într-un avion discută despre cum te simţi dacă sugi o mentosană. Unul dintre ei scoate capul pe geam şi urlă vreme de câteva secunde. Cică aşa e când sugi un Halls.
Se pare că, în ultima perioadă, au existat evoluţii importante în construcţia chestiilor mentolate. Cineva a decis că nu e suficient ca un produs de-ăsta să mascheze aroma de ciorbă de fasole cu ceapă, nu! Trebuie să-ţi confere o respiraţie atât de proaspătă şi răcoritoare încât gâtul să-ţi fie ca o turbosuflantă pe azot lichid.
Vă daţi seam, când omul de la Wrigley's umblă prin casă, factura de încălzire pe tot blocul se dublează. Din fericire, aceşti mutanţi mentolaţi se împerechează doar între ei, din ce am văzut în reclame, nicio tipă din cele pe care le pupă nu se transformă în carbonit ca Han Solo în Imperiul Contraatacă.
Partea bună e că în felul ăsta nu mai e niciun pericol de încălzire globală, e suficient să mesteci gumă şi să respiri şi gata, ai salvat planeta - practic exact ce fac de-alde Greenpeace de ani de zile.
Asta-i nebunia cu reclamele. Să vedeţi însă ce se întâmplă când laşi televizorul în pace şi păşeşti în realitatea din stradă. Ne-a scris despre asta Tudor Achirei, din Piatra Neamţ, care, într-o noapte, a tânjit după ceva dulce.
"Vizavi de blocul meu, la vreo 150 de metri, e un non-stop cu de toate. Mai demult, îi spuneam «La basarabeni», din cauza faptului că vânzătorii degajau un aer prietenos, de oameni care nu-ţi fac absolut nimic dacă le dai portofelul şi obiectele de valoare în linişte. Apoi, basarabenii au dispărut subit (sper că datorau bani mafiei ucrainiene), iar în locul lor au apărut nişte fete foarte tinere. Peste zi, erau capabile să mestece singure toată ciunga de pe rafturi, iar noaptea fumau în faţa magazinului cu prietenii lor, ceea ce era o problemă, pentru că prietenii lor nu păreau aşa prietenoşi ca basarabenii când le luai gagica înăuntru să-ţi dea un suc.
Într-o noapte, ca niciodată, nu era nimeni în faţa non-stop-ului. Mi-era frică să nu fie cumva o capcană. Şi, când l-am văzut pe tipul din spatele tejghelei, am cam îngheţat: un individ la vreo 50 de ani, cu faţă de neamţ din filmele horror căruia îi place să tortureze şi să ucidă copii (cred că la non-stop-ul ăsta angajările le face chiar Tarantino). Mi-era poftă de ceva dulce, aşa că i-am zis să-mi dea napolitane vărsate de 5 lei şi o ciocolată. Tipul scoate o pungă de plastic, scuipă în degete şi încearcă să desfacă punga. Apoi, fără grabă, metodic (în timp ce victima urlă de teroare), duce punga la gură şi începe să sufle în ea, să se desfacă mai bine. Şi începe să pună napolitane în ea, cu degetele alea în care tocmai scuipase
Am crezut că poate nu văd bine, aşa că mi-am întins gâtul pe după raft. Tot nu vedeam, m-am întins şi mai mult, aproape mă suisem pe tejghea, când tipul se sesizează şi se întoarce spre mine. Şi-i văd mâna. «Sper că nu-mi puneţi napolitane cu mâna în care tocmai aţi scuipat», zic. «Nu», zice tipul, amabil (ştiţi că psihopaţii ăştia vorbesc cu victimele, le explică în detaliu ce artere or să le secţioneze şi care sunt implicaţiile). Şi scoate de undeva o mănuşă de plastic şi şi-o trage pe mână (îi mai lipseau ochelarii de protecţie şi drujba). De data asta, mă sui literalmente cu un picior pe tejghea, văd că apucase să pună câteva napolitane şi-i zic: «Fără alea. Luaţi altă pungă şi-mi puneţi altele». Tipul îşi pierde răbdarea («Nu mai urla ca o femeie. Credeam că suntem prieteni, dar văd că mă sileşti să-ţi lipesc gura cu bandă adezivă»), îşi scoate mănuşa şi mă-ntreabă: «Da' nu mai bine nu vă mai dau deloc?». «Ba da», zic, «ar fi mult mai bine». Şi plec.
Toată noaptea am poftit la ceva dulce. Deci, are dreptate mama când îmi spune că de la gura asta mare mi se trag multe."
Lasă, cred că-i mai bine aşa decât să nbe fi scris din spital, după ce-ai fi făcut vreo hepatită. Cred c-ar trebui să relansăm concursul ăla cu vânzători, ospătari etc. Ne mai gândim.
Scrieţi-i lui Dani pe adresa Piatra-Neamţ, str. Calistrat Hogaş, nr. 39 sau pe e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
| < Anterior | Următor > |
|---|
