Pretutindeni, în spaţiul ţării, întâlneşti oameni admisibili, care, deşi n-au trecut prin şcoli înalte, au minte, caracter şi personalitate.
Şi pentru Vasile Matasă, viaţa este prea solemnă pentru a fi acaparată de lucruri mărunte şi de temeri excesive pentru grija zilei de mâine, chiar dacă "vremurile sunt aspre şi nesigure." A văzut lumina zilei la 22 ianuarie 1957, la Ceahlău, în gospodăria lui Gheorghe (tâmplar) şi a Tatianei (casnică). A învăţat primele opt clase în satul natal, după care a urmat, timp de trei ani, cursurile şcolii profesionale de pe lângă Liceul Forestier din Piatra-Neamţ, unde călăuze i-au fost dascăli vestiţi, precum Doagă, Lupu, Bontea Manolescu şi atâţia alţii, "de pe urma cărora s-au format generaţii întregi de meseriaşi de prima mână."
I-ar fi plăcut să se facă mecanic, dar "a fost atras de daltă şi de lemn. Am început să cioplesc de unul singur, făcând casete pe care le vindeam pe te miri ce. Curând s-au molipsit de sculptura în lemn şi alţi colegi. Îmi amintesc că dormitorul nostru din internat era doldora de lamele şi scândurele, din care închipuiam tot felul de obiecte."
A sculptat, cu tatăl său, stranele bisericii de la Mănăstirea Bistriţa, lucrare care i-a marcat existenţa: "De atunci, văd altfel lucrurile. Am început să înţeleg cu claritate care trebuie să fie relaţia dintre mine, ca om, şi Dumnezeu."
Nu-i de mirare că acest bărbat are gânduri frumoase, o minte şi o inimă curate, pregătit să progreseze şi să practice virtuţile creştine.
A lucrat, mai întâi la combinatul de Prelucrarea Lemnului din Piatra-Neamţ (devenit, după '89, "Pamex"). Ştie bine că lemnul poate fi modelat, supus, numai dacă îi cunoşti povestea lui şi îl îndemni să te ajute. Mai ai nevoie de cunoştinţe serioase de desen tehnic şi, în cazul sculpturii, de imaginaţie şi sensibilitate."
De altfel, casa lui este o adevărată expoziţie de sculpturi în lemn, bunuri de preţ, pentru că s-au născut din osteneala şi bucuria lui de creator.
Din 1994, a devenit şomer şi-a fost nevoit să ia calea străinătăţii. Ajuns în Italia, a lucrat acolo tot ca tâmplar timp de cinci ani. Cu banii adunaţi, şi-a reconstruit casa, şi-a cumpărat ceva utilaje, şi-a înjghebat un atelier şi face mobilier pentru sine şi alţi beneficiari: "Începuseră să dispară şi în Italia locurile de muncă. Revenit acasă, m-am simţit, iniţial, pe o altă planetă. Nu mică mi-a fost mirarea că realităţile noastre erau şi sunt mai dure decât la plecarea mea «afară». Se vede că, acum, la noi nu-i deloc uşor. Nu disper nicicum, chiar dacă taxele, impozitele şi legislaţia au devenit mereu mai împovărătoare. Nu-mi mai doresc să plec din ţară, dar, la nevoie, o să-mi caut un rost în altă parte."
Despre viaţa lui şi a românilor vorbeşte calm, cumpănit, cântărindu-şi cu înţelepciune fiecare cuvânt: "Puterea de adaptare a românilor la condiţii aspre de muncă şi viaţă este apreciată şi de străini. Suntem învăţaţi cu greul. Păcat că unii dintre noi nu-şi văd de treabă, n-au cuvânt şi sunt împovăraţi de vicii."
Este căsătorit de aproape 30 de ani, cu Romica, şi ea tâmplar. Au un fiu, Vasile - Cătălin, în vârstă de 25 de ani, asistent sanitar în Belgia. Atmosfera din familia sa înseamnă modestie, simplitate, sinceritate şi o dorinţă stăruitoare "de-a fi după placul lui Dumnezeu."
"Tâmplarul este sortit să muncească din greu - ne spune - dar n-aş putea să renunţ la această meserie, care mi se potriveşte ca o mănuşă. Munca aceasta mi-a oferit bucurii mari."
Supărările sale sunt legate de dispariţia unor fiinţe dragi (tatăl, socrul) ori de plecarea departe de ţară a mamei şi fratelui.
Vasile Matasă face distincţia între grâu şi pleavă, se bucură fără excese de plăcerile simple ale vieţii, având o corectă imagine de sine, existenţa sa fiind orientată spre orizonturi luminoase.
Un om cald, deschis, un meseriaş respectat şi apreciat pentru calitatea produselor sale şi pentru onoare.
| < Anterior | Următor > |
|---|
