Un motan nu foarte simpatic ajunge, printr-un complex nefericit de împrejurări, într-un canal din care nu se mai poate ieşi. Cu oarecare efort, câţiva trecători reuşesc să-l extragă de acolo şi toată adunătura asta, în frunte cu motanul, pleacă să bea ceva. Motanul se îmbată ca un porc, cogniacul îi ajunge la creier şi, pe cale de consecinţă, dă ortul popii. Şi, tot pe cale de consecinţă, trupul motanului sfârşeşte în canalul din care abia fusese scos, cu puţin timp în urmă.
Asta e, în linii mari, nuvela "Blues pentru o pisică neagră" a lui Boris Vian cu care mi-am omorât o seară acum câteva zile. Dacă voi aţi înţeles ceva, aţi reuşit să extrageţi o temă, vi se pare că vorbeşte despre condiţia pisicii sau alte chestii de-astea profunde, felicitări! Înseamnă că e timpul să citiţi cu totul altfel de publicaţii.
Ce am înţeles eu din povestirile lui Vian e că omul era puţin zdruncinat, avea suficient umor cât să ne scrie vreo două scrisori (din păcate, exact ca Ilf şi Petrov sau Hasek, a murit puţin înainte să apară Realitatea, în '59) şi avea o scriitură sclipitoare. Nu vă speriaţi, nu mă apuc de critică literară, dar n-am putut să nu povestesc istoria motanului după ce am primit scrisoarea lui Mihai Lascu, din Piatra-Neamţ, care ne-a spus ce crede el despre scriitori. O să vedeţi, e vorba tot despre metehne...
"Pe lumea asta, există câţiva scriitori mari, ale căror opere sunt citite cu plăcere de oameni cu profiluri dintre cele mai diverse. De asemenea, există o paletă largă de scriitori acceptabili cu un public ceva mai restrâns, fără de care însă bibliotecile orăşeneşti sau judeţene ar fi mult mai sărăcăcioase. Un scriitor cu adevărat mare este însă acela pe care nimeni nu-l citeşte, însă toată lumea pretinde că o face.
Un bun exemplu în acest sens este William Shakespeare, pe care publicul larg îl adoră şi îl alintă numindu-l «marele Will». Pot afirma fără nici un fel de risc că nu există nici măcar un singur om ştiutor de carte în toată lumea care să nu jure că i-a citit cu nesaţ operele nemuritoare şi că asta i-a umplut sufletul de încântare. În realitate, ştim foarte bine că topica alambicată a marelui Will poate încurca până şi cea mai limpede minte şi că a-l lectura pe «Hamlet» e mai degrabă un act de voinţă decât un festin al sufletului. Desigur, iubitorii operei marelui Will ar putea obiecta că forma e mai puţin importantă, câtă vreme poveştile sale trăiesc şi ne fascinează şi astăzi. Lucru de altfel adevărat, cel puţin dacă omitem faptul că, de pildă, «Romeo şi Julieta» mai fusese scrisă înaintea lui Shakespeare de vreo cinci ori de către diverşi autori dramatici pe care noi îi preţuim şi iubim astăzi mai puţin.
De asemenea, nu am nici un cunoscut care să nu pretindă că a citit poemul dramatic «Faust» al lui Goethe. Pasiunea pentru poezia clasică germană pare să mistuie şi astăzi cu aceeaşi vigoare sufletele sensibile ale unor categorii largi de cetăţeni, de la doctori, avocaţi sau profesori până la experţi contabili, ofiţeri de armată sau distribuitori cu amănuntul.
Cititorii rafinaţi, elita celor care pretind că citesc cărţi pe care în realitate le-au răsfoit în cel mai bun caz, afirmă sus şi tare că sunt topiţi după Faulkner. Desigur, nimeni nu contestă valoarea literară a operei marelui William, care ne face să trecem cu vederea faptul că uita să pună punct şi că citirea unei singure fraze poate constitui un exerciţiu de respiraţie foarte util pentru mărirea capacităţii funcţionale a plămânilor şi pentru îmbunătăţirea timbrului şi amplitudinii vocii. Personal, pot să afirm că i-am citit toate cărţile până la pagina 20, iar la «Cătunul» am reuşit performanţa absolut remarcabilă să ajung la pagina 72, în care eroul principal se întoarce de la câmp şi priveşte în zare preţ de câteva pagini.
Paradoxul aici este că cei care-i citesc pe Jaroslav Hasek, Sienkiewicz sau Oscar Wilde pretind că sunt îndrăgostiţi de Shakespeare, Goethe sau Faulkner, în timp ce puţinii oameni care chiar i-au citit pe cei din urmă se ruşinează să recunoască asta şi pretind că citesc şi ei Hasek, Sienkiewicz sau Oscar Wilde, ca toată lumea."
V-aţi întrebat vreodată ce aveau Shakespeare sau Faulkner şi eu n-am? Corect, talent.
S-o luăm şi altfel. Ştiţi ce am eu şi n-are Shakespeare? Rubrică la ziar, să ai unde scrie şi tu, să-ţi spui gândurile, să te faci cunoscut. Gândiţi-vă numai la ce aţi răspunde dacă cineva v-ar întreba dacă aţi auzit de mine sau de Will. "Dani de la Realitatea? Da o ştiu, scrie mişto. Pe celălalt cum ai zis că-l cheamă? Şexpir? N-am auzit, care-i treaba cu el?"
Scrieţi-i lui Dani pe adresa Piatra-Neamţ, str. Calistrat Hogaş, nr. 39 sau pe e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
| < Anterior | Următor > |
|---|
