Nu vorbim de politică, nu vorbim de fotbal (prea se pricepe toată lumea la astea)! Conversăm de dragul conversaţiei, pornind de la subiectele propuse de voi. Aştept scrisorile voastre în fiecare zi, scrisori în care să-mi povestiţi despre ce vreţi voi, apoi discutăm despre subiect şi o să cerem şi câteva păreri. (CELE MAI FRUMUŞELE LE ŞI PREMIEM!)
Dacă aţi intrat vreodată într-un magazin care nu e doar de pantofi şi hăinuţe (dacă nu, nu-i nimic, de aia există bărbaţi), aţi observat că există două tipuri de angajaţi: vânzătoarele, care formează elita, şi restul, plebea, care schimbă termenul de garanţie pe cârnaţi, bagă pâinea în pungă ca să nu mai fie bună şi crocantă şi caută în spate să vadă dacă mai e suc la 2,5 litri. Ce mă uimeşte pe mine este că încă de la prima oră a dimineţii, angajatul de la magazin are o faţă de zici că l-a pus cineva să împingă vagoane. Chiar şi sclavii care munceau la piramide păreau mai veseli - măcar ei ştiau că la un moment dat nepoţii lor or sã vadă piramida gata, pe când angajatul de la supermarket ştie că nu se va termina niciodată pâinea de băgat în pungi de plastic sau cremvurştii vechi de înlocuit cu unii proaspeţi.
Culmea, pentru ei, cumpărătorii par a fi un fel de paraziţi care nu fac altceva decât să-i încurce şi să trăiască pe spinarea lor.
Am mai vorbit despre acest subiect şi nu s-a schimbat mare lucru. Cine are bun simţ are, cine nu, nu. Am primit însă scrisoareatrimisă de Alexandru Muraru, din Piatra Neamţ şi mi-am amintit de o mulţime de peripeţii pe care le-am avut la cumpărături.
"Cred că suntem un popor de condamnaţi la locul de muncă. De când n-aţi mai întâlnit un vânzător care chiar să vă ajute când vreţi să cumpăraţi ceva? Un chelner care să fie cu adevărat încântat că aţi ales localul lui? Un funcţionar care chiar să vă mulţumească pentru că daţi un exemplu plătindu-vă taxele în ţara asta unde numai proştii o mai fac?
Într-o papetărie, vânzătoarea s-a urnit abia când am chemat-o eu la raft. Eram singurul client şi vreo trei angajaţi în ceafă, care mă priveau în tăcere, aşteptând să mă car dracului ca să-şi reia conversaţia. La supermarket, casieriţa mi-a trântit toate cumpărăturile claie peste grămadă, bătând mărunt din buze - avea ceva de împărţit cu supervizoarea. La un magazin de haine, un angajat mi-a arătat cu degetul înspre cabina de probă, apoi mi-a întors spatele - vorbea la telefon şi îl deranjam.
O fată de la un magazin de electronice m-a lăsat cu gura căscată. A tipărit aceeaşi factură de cinci ori la rând, reglând imprimanta un milimetru mai sus, unul mai jos... Nu se potrivea scrisul. «E prima dată când faceţi asta?», am întrebat-o în cele din urmă. «M-aţi auzit?», am insistat, în lipsa vreunei reacţii. «Nu răspund la jignirile clienţilor», mi-a replicat acru... şi a continuat să printeze pe lângă.
Nu înţeleg, cumva oamenii ăştia ispăşesc vreo sentinţă, ceva? Sunt ei cumva nişte miliardari anonimi, trimişi la muncă direct de pe puntea iahtului? N-au nevoie de salariile lor? Dacă li se pare că fac o muncă într-atât de jenantă, de ce nu pleacă?
Astea s-au întâmplat în ultimele trei zile. Pe celelalte le-am uitat, ceea ce e chiar nasol, înseamnă că am început să mă obişnuiesc."
Domnule Muraru, cred că fiecare dintre noi a trecut prin astfel de încercări. Şi mai cred că reacţiile astea nu au nicio legătură cu salariul. Au într-adevăr salarii mici dar când vor avea 60 de milioane vor fi nemulţumiţi că îi deranjează cineva, la banii lor, sunt deja importanţi.
Scrieţi-i lui Dani pe adresa Piatra-Neamţ, str. Calistrat Hogaş, nr. 39 sau pe e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
| < Anterior | Următor > |
|---|
