Potrivit tradiţiei populare, în fiecare an pe 24 februarie este ziua lui Dragobete, ziua îndrăgostiţilor. Legenda spune că acesta era un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, care oficia în cer, la începutul fiecarei primăveri, nunta tuturor animalelor.Tradiţia s-a extins şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
În trecut, pe 24 februarie, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor care strigau: "Dragobetele sărută fetele". Se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, iar gospodarii vor avea un an îmbelşugat.
Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit. Fiecare fată era urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult. Dragobetele era un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind cea în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numita zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
| < Anterior | Următor > |
|---|
