Realitatea Media

Se ştie că Moldova de Sus, cu ţinuturile Cernăuţiului şi Sucevei, era nucleul statului feudal Moldova, care - în 1359 - îşi făcuse intrarea în rândul statelor independente din sud-estul Europei, aşa cum ne arată Nicolae Ciachir în Bucovina între două răpiri (1775-1940).

Iar prin vitejia lui Ştefan cel Mare (şi Sfânt - n.n.) - scrie Dimitrie Cantemir - apele Nistru, Serafinet, Colacin şi Ceremuş, unite între ele, formau hotarul de miază-noapte al Moldovei.

Situată la graniţa Poloniei, voievozii Moldovei şi mai ales marele Ştefan, au întărit elementul românesc cu oameni de nădejde - boieri, mazili şi răzeşi. Dacă cetăţile Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia marcau graniţa de est a românismului, lanţul satelor răzeşeşti păzeau zona de nord: Vilancea, Carapciul, Volca, Stăneşti, Costeşti şi Cabeştii din împrejurul văii Ceremuşului - graniţa cu Polonia. Nu trebuie să uităm că aici vor fi şi primele capitale ale ţării (Baia, Siret şi Suceava - n.n.) şi "perlele de mănăstiri", venind fiecare din câte "o domnie glorioasă sau cucernică".

De la mijlocul veacului al XIV-lea şi până la 1775, când partea nordică a Moldovei răpită prin şantaj şi vicleşug de către Imperiul Habsburgic (denumită ulterior Bucovina), va fi dominată de o puternică viaţă românească prin instituţii, legi, lăcaşuri de cult şi cultură. Satele şi oraşele înfloritoare adăposteau o populaţie gata oricând de luptă, "dar şi iubitoare de artă şi literatură", cum apreciază istoricul şi omul politic Ion Nistor în a sa "Istoria Bucovinei". Nu întâmplător în clopotniţa Mănăstirii Voroneţ s-a descoperit cel mai vechi izvor al limbii româneşti, nemaipomenitul Codice voroneţian.

Istoriografia română a acordat un important spaţiu acestui teritoriu românesc, plin de mănăstiri şi brazi. Începând de la cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce şi până la eruditul domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, i-au dedicat studii şi Ion Budai Deleanu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan P. Haşdeu, C. Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Gh. Bogdan-Dinică, Ion Slavici, V.A. Urechia (născut la Piatra Neamţ, pe 27 februarie 1834, pe numele Vasile Alexandrescu - n.n.), A.D. Xenopol, Nicolae Iorga - fără a avea preocupări majore în acest sens.

Amintim de o întreagă pleiadă de cercetători cu studii speciale privind istoria Bucovinei - de ordin social, economic, militar, politic, cultural şi religios, un loc special ocupă Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874), jurist ca formaţie, cu studii la Viena, căpitan al Bucovinei (1864), baron austriac (1872) şi membru al Academiei Române (1872), care a lăsat aproximativ 6.000 de documente depistate în arhive; multe dintre acestea cu referiri la Bucovina (e vorba de Colecţia Hurmuzaki - n.n. ). Nu trebuie uitat nici părintele Iraclie Porumbescu - tatăl ilustrului compozitor Ciprian Porumbescu, mort atât de tânăr (30 de ani -n.n.) - are, în română şi germană, lucrări cu privire la istoria Bucovinei (printre altele "ceva despre trecutul şi prezentul Bucovinei", Cernăuţi, 1889 - n.n.).

Genialul şi inegalabilul poet Mihai Eminescu, bucovinean după tată (din satul Călineşti, judeţul Suceava), cu studii făcute şi la Cernăuţi, ne-a lăsat două lucrări care merg la sufletul cititorului, a iubitorului de istorie în general, dar şi bine documentate, editate integral postum: Răpirea Bucovinei (Bucureşti, 1905) şi Însemnătatea serbării de la Putna (Bucureşti, 1905).

Nu putem să nu poposim şi asupra lucrării lui Dimitrie Onciul, apărută în limba germană la Cernăuţi, în 1898 ("Geschichte der Bukovina" - n.n.). Autorul (1856-1923) este un istoric de temeinică formaţie (studii la Cernăuţi şi Viena), creator al şcolii de istoriografie românească, medievist de mare talie, profesor la Universitatea din Bucureşti, director general al Arhivelor Statului din România şi preşedinte al Academiei Române (1920-1923). Nu şi-a uitat provincia natală (născut în comuna Straja, judeţul Suceava) şi timp de zece ani profesor de istorie la Cernăuţi (1885-1895), ne prezintă în 1898 una din primele sinteze ale istoriei Bucovinei, pe baze ştiinţifice. Iată o mostră de apreciere a contribuţiei la istoria românilor: "Nicăieri, pe tot pământul românesc, nu se află pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâta bogăţie de amintiri scumpe ale trecutului roman din Dacia, Bucovina este ţara clasică a trecutului românesc propriu-zis" (subl.ns.).

Un loc special merită să fie rezervat istoricului Ion Nistor (1876-1962), bucovinean, din Vicovul de Sus (fostul judeţ Rădăuţi, azi Suceava), absolvent al Universităţii din Cernăuţi, cu audieri de cursuri la München, Leipzing, Berlin, Bucureşti şi Iaşi. După cum declara personal, "pentru a ajunge profesor de istoria românilor, simţeam nevoia de a audia cursurile lui Onciul, Xenopol, Iorga şi Bogdan". Doctor în istorie (1909) la Viena şi docent la aceeaşi Universitate (1911). Doctoratul îl va pregăti la Viena sub îndrumarea profesorului Constantin Iosif Jirecek, vestit slavist, bizantinolog şi balcanolog, fondator al Institutului pentru Istorie Est-Europeană, inclusiv a slavilor din Balcani şi a românilor din spaţiul carpatin.

Ion Nistor renunţă la cariera universitară din strălucitoarea capitală habsburgică şi se mută în Bucovina natală, devenind, în 1912, titularul unei noi catedre înfiinţate la Universitatea din Cernăuţi, care avea ca scop popularizarea şi propulsarea istoriei românilor din toate provinciile vechii Dacii. Istoric şi om politic, deosebit de activ în ambele domenii, profesor la universităţile din Cernăuţi şi Bucureşti, rector şi membru activ al Academiei Române, din 1915, a scris numeroase studii privind istoricul meleagurilor bucovinene şi monumentala monografie Istoria Bucovinei, care a văzut integral lumina tiparului de-abia în 1991, deci după 29 de ani de la moartea sa, survenită în 1962.

Istorici de obârşie bucovinenană Ilie Corfus, Nichita Adăniloaie, Gheorghe Duzinchevici, Leon Şimanschi etc. au atacat în studiile lor doar unele aspecte legate de istoria Bucovinei, căci subiectul era considerat tabu în anii totalitarismului şi mai ales până în anii 1963-1965.

O altă monografie deosebită de valoroasă aparţine unui cunoscut istoric bucovinean, dr. Mihai Iacobescu, intitulată"Din istoria Bucovinei" vol.I (1774-1862). Lucrarea apărută în 1993 se bazează pe numeroase materiale inedite (mai ales din arhivă) şi a fost structurată în patru mari capitole: 1. Cadrul general. Românii la răscrucea furtunilor secolului al XVIII-lea; 2. Habsburgii ocupă şi anexează "Cheia Moldovei"; 3. Preocupări şi efecte ale politicii habsburgice; 4. Activitatea românilor pentru apărarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale. Istoricul în discuţie arată că prin întreaga ei politică economică, legislativă şi spirituală Austria a sperat şi a acţionat să facă din Bucovina "un model" de cultură şi civilizaţie, râvnit de românii rămaşi sub tutela înapoiatei Porţi otomane (şi a Rusiei ţariste spunem noi). Merită de reţinut politica socială promovată de Curtea de la Viena, căci ţelul esenţial era sporirea veniturilor şi atragerea de noi supuşi. Ţăranul trebuia să devină emancipat şi interesat în sporirea producţiei sale agricole, pentru a câştiga bine şi a plăti impozite sporite către stat. Iar includerea rapidă în rândul contribuabililor a diferitelor categorii de mazili, ruptaşi, răzeşi şi chiar boieri aproape a dublat numărul birnicilor de la 52,50% (1774) la 96,6% (1786). Cap de neamţ! Şi încă ceva: din 1793 s-a introdus un registru funciar general, tabula ţării, în care se consemnau toate schimbările de proprietate. Ce bine ar fi fost ca şi în restul teritoriului din Moldova şi Ţara Românească să se fi introdus acest sistem, dacă nu atunci, măcar după Unirea din 1859 sau cea din 1918, şi nu în ultimul rând, după instaurarea comunismului în România: nu ar mai fi fost atâtea probleme legate de proprietăţile din România zilelor noastre. Printr-un decret din 1782 se limita dependenţa şerbilor faţă de stăpâni: se putea căsători fără acordul boierului, copii şerbului erau liberi de a învăţa orice meserie şi în orice parte a Imperiului "pentru căutarea câştigului său". Cel din 1786 preciza că ţăranii care practicau anumite meserii, adică meşteşugari, să poată fi salarizaţi în locul zilelor de clacă. Mai mult, prin alt decret din martie 1787, erau desfiinţate toate rangurile şi titlurile boiereşti tradiţionale. În scopul atragerii, subordonării şi germanizării categoriilor sociale privilegiate, erau introduse titlurile de conte, baron şi cavaler.

Multe moşii încep să fie înstrăinate, proprietarii lor fiind în special germani şi polonezi, iar arendaşii cu precădere evrei şi armeni. În 1804 a luat fiinţă Forum Nobilium, ca instanţă juridică de tip nobiliar, care din 1817 s-a contopit cu forumul nobiliar galiţian, obligându-i pe românii din Bucovina să meargă la Lemberg. Mergând pe această linie, în 1910, din 627 de judecători, avocaţi şi notari de tribunale, numai 85 erau români, restul germani, evrei, poloni şi alţii.

Dacă generalul Spleny în 1786 era uimit de frumuseţea şi trăinicia produselor industriei casnice (este şi astăzi - n.n.), precum pânza de cânepă, de in, postavul de lână pentru sumane, la începutul veacului XX - din cauza lăcomiei străinilor - mulţi români bucovineni "au ajuns cu bâta de cerşetor în mână".

Ion Nistor arată că literatura istorică asupra Bucovinei este bogată şi variată, şi că despre această provincie "s-a scris foarte mult atât în limba română, cât şi în limbile germană şi ucraineană". Să ne explicăm din acest punct de vedere.

Şi în germană s-a scris mult, deoarece Bucovina a făcut parte din Imperiul Habsburgic (1775-1918). Relaţiile de ordin economic, politic şi administrativ au fost mai strânse cu guvernul central din Viena şi acest lucru este reflectat în lucrările lui Z. Bendella, R.J. Bidermann, M. Haberlandt, R.F. Kaindl, S.L. Klunker, H. Lagler, I. Polek, I. Rohrer, F.A. Wichenhauser, cele 12 volume ale profundului şi fecundului F. Von Zieglauer (apărute la Cernăuţi între 1893-1908), ca şi a multora de obârşie română, dar care au scris în germană (ca de exemplu D. Werenka). De asemenea, istoriile de sinteză privind Imperiul Habsburgic apărute în ultimele decenii ale veacului trecut acordă spaţiu destul de amplu Bucovinei, aşa cum acordă Galiţiei, Voivodinei, Sloveniei etc.