Realitatea Media

Raluca Pupăză: "Îi doresc României să-şi găsească identitatea în afara influenţelor străine"

În peste patruzeci de ani de apostolat, mi-a fost dat să lucrez cu mulţimi de şcolari de toate vârstele şi de condiţie extrem de diversă. Mulţi, foarte mulţi dintre ei au ajuns în ţară sau la capătul lumii, specialişti redutabili şi, mai ales, oameni adevăraţi.

Raluca Pupăză este unul dintre aceştia. O fiinţă superioară, fermecătoare, originală, sârguitoare, perseverentă şi de o seriozitate pe care nu o poţi trece cu vederea. Ştie bine că şansa a jucat un rol extraordinar în viaţa ei, dar şi că munca, demnitatea şi onoarea au mare preţ.

S-a născut în Iaşi, la 26 iulie 1977. A absolvit Şcoala "Elena Cuza" (clasele I-VIII) şi Liceul "Petru Rareş", instituţii de învăţământ prestigioase din Piatra-Neamţ.

A plecat din România la 19 ani,"neavând nicio idee despre cum ar fi trebuit să se comporte ca adult, neavând niciun criteriu solid de conduită într-o societatea civilizată, de vreme ce condiţiile sociale, din 1996, din România nu erau prea diferite faţă de cele de astăzi."

Îşi aminteşte că părinţii lucrau în Italia, luând-o cu ei acolo: "Am ajuns după trei zile de anchilozantă şedere pe scaunul din spate al maşinii, între boccele şi bagaje de toate mărimile. Pe parcursul călătoriei am fost mută, înghiţându-mi toate cuvintele româneşti învăţate până atunci. Făceam loc în memorie pentru o civilizaţie nouă, o cultură nouă, o viaţă nouă, brodând-o cu toate firele speranţelor mele secrete şi adolescentine."

În Italia, a trecut prin multe încercări. A fost, mai întâi, babysitter, la Torino, în casa unui fotomodel, "măritată cu un bancher de familie bună şi cu obiceiuri proaste", fiind concediată imediat ce Francesco, afectuosul şi unicul copil al familiei cu pricina, i s-a adresat Ralucăi cu apelativul "mamă", nu celei de drept.

Fără slujbă şi fără rost, a cutreierat Torino zi şi noapte, intrând în muzee, librării, biblioteci şi magazine "din care nu-şi îngăduia să cumpere nimic. A descoperit legende ale locului, a văzut aproape toate filmele neorealismului italian,însoţite de reveriile născute din peliculele privite şi din cărţile citite."

Între timp, a fost din nou babysitter, apoi manager al unui teatru falimentar, barman "într-un local unde se adunau mafioţii calabrezi", manechin "pe care se coseau haine înainte de săptămâna modei, la Milano", spălător de vase într-un restaurant şi, în sfârşit, lucrătoare într-un birou al unui şantier "plin de praf şi de basculante."

La 17 noiembrie 1999, a obţinut o viză pentru intrarea în S.U.A. Crăciunul din acel an l-a făcut deja la Los Angeles, unde nişte cunoştinţe au ajutat-o să-şi găsească o slujbă la un McDonald's, "învârtind hamburgheri pe plite încinse."

Acum scrie scenarii de film, după ce a obţinut o licenţă în arta cinematografică la California State University, Northridge, pe care a absolvit-o magna cum laude. Aici, şi-a găsit de lucru, mai întâi ca ucenic, apoi ca salariat în industria cinematografică: "Am muncit la proiecte impresionante (filme cu buget mare şi seriale de televiziune) şi la altele mai mici (pentru internet şi publicitate). Am întâlnit o lume faimoasă şi artişti celebri. Într-un oraş cu mai mult de 20 de milioane de locuitori, cum este Los Angeles-ul, industria cinematografică este o aristocraţie cu o foarte sofisticată listă de reguli sociale. Unica mângâiere, într-o astfel de lume, îmi este credinţa că eu sunt numai o ţărăncuţă din Balinţii Botoşanilor, satul bunicilor dinspre mamă, sosită la târg, printre boieri."

Îşi gândeşte foarte bine lucrurile legate de profesie şi de viaţă. Această tânără nu poate să fie luată la grămadă. Distinsă, mereu sinceră, prietenoasă, generoasă, cu mintea sprintenă, îşi mărturiseşte accentuat dorul de ţară, de România. ÎN viziunea ei, "un punct foarte mic pe harta lumii, complet neinteresantă pentru populaţia americană." I-ar dori României "să-şi găsească identitate în afara influenţelor străine, să-şi redescopere propria cultură, să o preţuiască şi să o conserve cu străşnicie, fără a o compara cu alte culturi."

Nu întâmplător a publicat şi în limba română o carte, Vacanţa mare, bine scrisă. Şi cine scrie bine în limba noastră slujeşte spiritualitatea românească.

Mi-am dorit, într-adevăr, ca elevii mei să se alăture, în viaţă, celor buni, ştiind că, foarte curând, ei vor face parte din rândul acestora. În mod sigur, Raluca Pupăză va fi ascultat şi sfaturile profesorului-diriginte de odinioară, iar acestuia nu-i rămâne decât să se bucure.